Comunitatea 3P

Comunitatea 3P – Comunitatea Psihologi Practicanți și Părinți

Această idee s-a născut din dorința noastră, a specialiștilor, de a veni în sprijinul părinților și de a-i ajuta să înțeleagă mai bine importanța și necesitatea dezvoltării concomitente a celor 5 arii de dezvoltare, într-un limbaj cât mai simplu și demonstrativ, pe înțelesul tuturor.

Aria MOTRICITĂȚII

În viața de zi cu zi copiii nu vor crește într-un glob de cristal. Una din manifestările esențiale ale vieții este mișcarea. Aceasta se realizează de către mușchi în strânsă legătură cu Sistemul Nervos Central și cu  Sistemul Nervos Periferic. În acest mecanism complex mușchii realizează efectiv acomodarea organismului la modificările permanente ale mediului exterior. Pe baza informației primite din mediul exterior si interior, Sistemul Nervos integrează si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la mușchii cu care intra în legătură prin intermediul plăcilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contracțiile musculare care se traduc prin mers, precum și prin mișcări de orice alt ordin : mimica, vorbire, scris etc.

Printre mijloacele de care dispune ființa umană pentru a reacționa asupra mediului, mișcarea este aceea care a obținut, datorita progreselor organizării sale în regnul animal, deci implicit și la om, o asemenea eficacitate și preponderență încât efectele sale au putut fi considerate  de behavioriști ca obiect exclusiv al psihologiei. 

Educarea PsihoMotricității (EPM)

Un accent deosebit încercăm să îl punem pe psihomotricitate, deoarece, în ultima perioadă am observat abordarea unor diverse metode de terapie în care mișcarea este neglijată. Se preferă lucrul individual, la masă, “1 la 1”, într-un spațiu cât mai mic și cu minim de mișcări. Dar să nu uităm că mișcarea constituie mijlocul unic de expresie și primul instrument al psihismului.

Tulburările de psihomotricitate cunosc o paleta extrem de variata:

• Tulburări ale motricitatii : întârzieri în dezvoltarea motorie, marile deficite motorii, debilitatea motrică, tulburări de echilibru, de coordonare, de sensibilitate.
• Tulburări de schema corporală, de lateralitate, de orientare,organizare și structurare spațială, de orientare și structurare temporală.
• Instabilitate psihomotorie.
• Tulburări de realizare motrică: apraxia, dispraxia, disgrafia motrică.
• Tulburări psihomotrice de origine afectivă.

Educarea psihomotricităţii deţine un loc important în terapeutica educaţională.

Educarea psihomotrica este o terapie originală, neurofiziologică și psihofiziologică prin tehnica sa, psihologică prin scopul său, destinată să acționeze prin intermediul corpului asupra funcțiilor mentale și comportamentale perturbate.

Acest scurt expozeu are ca scop de a-i sensibiliza pe medicii practicieni la principiile și indicațiile privind reeducarea psihomotrica (R.P.M.). Această specialitate este rezultat al unor curente multiple, având ca pionieri medici sportivi, neuropsihiatri, psihopedegogi. Toți aveau ideea că se puteau utiliza tehnici corporale pentru a reeduca psihismul.

Astfel, plecând de la „versantul” motric și corporal de acces mai facil, educarea psihomotrică își propune să amelioreze tulburarile mentale și să faciliteze adaptarea subiectului la mediu.

Educarea nu se poate face decât într-un context afectiv și relațional de bună calitate.

„Dialogul” se instaurează la nivelul corpului. Astfel se exprimă mai ușor problemele afective care pot fi soluționate, ceea ce permite o dinamică motivațională favorabilă realizării învățării esențiale și adaptării necesare dezvoltării.

Atitudinea, modul expresiv, modul reactiv sunt dependente de tipul de integrare psihoafectiv, de factorii timici referitori la comportamentul exterior al individului și de structura morfotipologică, proprie fiecărui individ.

Există relații foarte strânse între dezvoltarea verbală, gest și atitudinea motrică.

Copilului recunoscut patologic i se va reorganiza motricitatea, permițându-i-se să dobândească, performanțele copilului normal în ordinea lor cronologică și acesta va fi pricipiul educării motrice de tip global.

Inițierea oricărui program de terapie educațională a psihomotricității trebuie să fie precedată de o evaluare a achizițiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, făcându-se astfel o comparație cu cele pe care ar trebui sa le aibă.

Aria LIMBAJULUI

În evoluția limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, gândirii, psihicului, cât şi sistemul social, toţi aceşti factori asigurându-i un anumit echilibru.

Limbajul şi vorbirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinată de structura organică şi psihică, parcurgând mai multe stadii, fiecare marcând un proces parţial, dependent de dezvoltarea intelectului, dar şi de contextul social şi cultural. Aceşti factori stau la baza evoluţiei normale sau patologice a limbajului.

La realizarea limbajului participă un complex de organe periferice şi centrale şi de sisteme aferente şi eferente, organizate la diferite niveluri funcţionale. Astfel, prin intermediul organelor de simţ periferice (auz, văz) sunt recepţionate informaţiile din mediul extern, care sunt transmise pe cale aferentă la zonele corticale. Acestea recepţionează impulsurile auditive şi vizuale, le înregistrează şi le recodifică, transmiţând apoi concluziile la cortexul motor care, la rândul lui, trimite impulsuri, pe cale eferentă, la nivel periferic, la muşchii implicaţi în vorbire sau scriere.

Aparatul periferic al vorbirii, compus din cele trei sisteme fundamentale: organele de respiraţie (plămânii, muşchii care-i pun în mişcare, bronhiile, traheea), laringele, cavitatea bucală şi nazală. Scoarţa cerebrală are rol hotărâtor, ea asigurând şi substratul psihic al vorbirii.

Pentru fiecare moment al vorbirii se configurează o schemă motorie, implicând musculatura fonaţiei, respiraţiei, articulaţiei.

Maturizarea fono-articulatorie se realizează în funcţie de maturizarea structurilor motorii şi a celor auditive, care se produce firesc, în timp, concomitent cu dezvoltarea copilului, dacă nu intervin unii factori nocivi care să perturbe evoluţia normală a copilului în general, şi a limbajului în special.

Pentru producerea vorbii, cât şi pentru recepţie, este nevoie de integritatea anatomică şi funcţională a tuturor acestor elemente care participă la realizarea vorbirii. Orice anomalie survenită, poate produce o serie de tulburări ale limbajului oral sau scris, a căror formă şi complexitate sunt în strânsă legătură cu locul, întinderea şi gravitatea acesteia.

Însuşirea limbajului se realizează în timp, în strânsă legătură cu celelalte funcţii psihice, acestea influenţându-se reciproc. Limbajul stimulează dezvoltarea celorlalte procese psihice iar acestea, la rândul lor, influenţează dezvoltarea limbajului.

Aria COGNITIVĂ

Dimensiunea informațională este esențială pentru adaptarea noastră la realitate.

Dezvoltarea cognitivă vizează achiziţia de cunoştinţe începând din momentul naşterii. În această dezvoltare pot fin incluse procese precum înţelegerea, raţionamentul, gândirea, rezolvarea de probleme, învăţarea, conceptualizarea, clasificarea şi memoria – pe scurt, toate acele aspecte ale inteligenţei umane pe care le folosim ca să ne adaptăm la mediu şi ca să îi conferim acestuia un sens.

Comparativ cu adulţii, copiii gândesc în mod diferit. Percep lumea cu alţi ochi şi îşi ghidează conduita conform altor principii morale şi etice. Ca atare, una dintre condiţiile de bază ale unei învățări eficiente este cunoaşterea şi înţelegerea modului în care percep, gândesc şi îşi reprezintă realitatea copii de diferite vârste.

Există vârste la care reprezentarea conceptelor cu nivel înalt de abstractizare este deficitară, copiii manifestă dificultăţi în a-şi reprezenta anumite concepte şi teorii cu niveluri mai înalte de abstractizare, indiferent cât de mult le-ar fi explicate acestea.

În absenţa maturizării psihice, experienţa şi învăţarea socială nu-l ajută pe copil să se adapteze schimbărilor din mediu. Impactul maturizării asupra dezvoltării este mai vizibil la copii mici, a căror dezvoltare psihică este foarte rapidă. De pildă, copilul nu poate beneficia de experienţa pe care o are cu obiectele în mişcare, dacă echipamentul neural şi muscular nu este suficient de consolidat, pentru a-i permite să se concentreze asupra lor şi să le urmărească. El nu poate învăţa să numească obiectele, dacă corzile lui vocale nu s-au dezvoltat pentru a emite corect sunetele.

Stimularea arie cognitive a copilului este necesară și specifică, mai ales pentru cei cu tulburări de dezvoltare. Universul acestuia trebuie “descompus” pentru a fi mai apoi “recompus” în termenii lui de înțelegere.

În consecință, structurarea proceselor de cunoaștere constituie un modul complex și dominant, căruia îi urmează dezvoltarea cognitivă și învățarea instrumentală, într-un parcurs diferit de învățarea copilului obișnuit.

Mulți dintre copiii cu dizabilități întampină dificultăți, fie la receptarea informațiilor, fie la recunoașterea și folosirea lor ulterioară. Antrenamentul de gândire consumă un timp îndelungat la acești copii, dar este esențial pentru dezvoltarea unei autonomii ulterioare reale. Copilul cu tulburare de dezvoltare este dezorientat, acționează haotic, face adesea crize de furie pentru că nu este înarmat cu deprinderi/abilități care să-i permită un răspuns adecvat în contexte diferite.

Aria AUTONOMIEI PERSONALE

Esența autonomiei personale se află în conștientizarea faptului de a știi că te poți descurca singur.

Când copilul știe că poate, el este motivat să încerce și este bucuros să reușească. Cu cât copilul este mai autonom, cu atât el va avea curajul de a explora lumea înconjurătoare, de a încerca, de a se confrunta cu diverse probleme cărora va trebui să le identifice soluții.

Capacitatea unui copil de se autoîngriji și de a deveni independent de părinții săi este considerată o bază importantă pentru dezvoltarea celorlalte abilități cognitive, sociale, de comunicare și de mișcare.

Un copil cu autonomie personală scăzută va avea tendința de a evita implicarea în sarcini, așteptând permanent ajutor care să-i rezolve problemele. El va fi astfel mai puțin expus la experiențe noi de învățare, limitându-se doar la ceea ce știe că poate face singur. Va fi nesigur de el însușii, va fi frustrat în situațiile noi de viață.

Bazele autonomie personale se pun timpuriu, odată ce copilul a captat conștiința de sine și deține un minim de competențe motorii și verbale necesare pentru a se descurca.

Cu toții ne dorim copii sănătoși, deștepți, care să știe să se descurce și să reușească în viață. Ne este greu să acceptăm ideea că copilul nostru ar putea avea dificultăți în a face față situațiilor concrete, de zi cu zi, sau situațiilor complexe.

Părinții sunt datori să pregătească copilul cu abilitățile necesare de a face față singuri vieții într-un mod eficient.

Autonomia personală pornește de la abilitatea de a rezolva singuri sarcini simple de îngrijire personală: de a se spăla, îmbrăca, pieptăna, mânca, încălța etc. până la abilitatea de a rezolva probleme, de a depăși situațiile dificile.

Aria SOCIALĂ

Dezvoltarea socio-emoțională vizează debutul vieții sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili și menține interacțiuni cu adulți și copii, de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și a răspunde emoțiilor celorlalți, precum și dezvoltarea conceptului de sine. În strânsă corelație cu conceptul de sine se dezvoltă imaginea despre sine a copilului, care influențează decisiv procesul de învățare.

Jocuri, cântece, activități educative, îndeplinirea sarcinilor trasate de părinți sau efectuarea temelor date de învățătoare, toate manifestările preșcolarului sunt însoțite de emoții și sentimente.

Daca la bebeluș stările afective sunt confuze – plânge și râde în același timp, la vârsta preșcolară apar stări emotive complexe. Una dintre ele este cunoscuta sub numele de „sindromul bomboanei amare”, rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. Copilul este capabil acum să sesizeze deosebirea între răsplată și faptele proprii.

Conștiința de sine a copilului, înțelegerea propriei persoane si a celorlalți, modul în care își exprimă sentimentele și emoțiile, dar și dezvoltarea relațiilor personale îl definesc mai departe ca adult.

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor influențează evoluția lor cognitivă, motorie și îmbogățirea limbajului. Vârsta preșcolară (3-6/7 ani) cunoaște o dezvoltare accelerată atât din punct de vedere fizic, cognitiv, cât și social și emoțional.

Depinde de părinți cum știu să-și ajute copilul să se împlinească emotiv și social.